that boy next door

E o zi normala de vara in jurul orei 15:00. In cabinetul ei de pe strada Gunin, Alice isi ia la revedere de la ultimul pacient, dupa care se intoarce spre birou si deschide caietul ei plin de insemnarile zilnice asupra progreselor pacientilor si incepe sa noteze cand, deodata se aude un ciocanit in usa urmat de o voce masculina.
-Se poate?
Ea, ridica scurt capul pentru a vedea cine intrase dupa care se intoarce la scrijeliturile ei.
-Da, intrati si va rog sa ma scuzati doua minute cat termin de notat ceva.
-Desigur.
Dupa pret de mai bine de cinci minute terminase de adaugat impresiile lasate de pacientul anterior si isi intoarce atentia spre domnul care se instalase deja pe foroliul de langa geam. Era un barbat in jurul varstei de 30 de ani, impunator, angajat probabil la vreun birou cu pretentii, impresie lasata dupa costumul pe care acesta il purta si care se cunostea ca fiind de prima clasa. Primul nasture al camasii desfacut si cravata slabita lejer parca afisau degajarea cu care se va desfasura dialogul celor doi.
-Vad ca v-ati facut comod, afisand un zambet familiar.
-Da, m-am gandit sa va scutesc de politeturile consumate in mod normal intre psiholog si pacient.
-Inteleg. Pai din moment ce aceasta este prima dvs sedinta cu mine permiteti-mi sa ma prezint. Ma numesc Alice Smith si sunt absolventa a facultatii de psihologie din cadrul universitatii Harvard.
Lui i se paru oarecum amuzanta prezentarea atat de formala si incepu a chicoti.
-John … celelalte date sunt irelevante, si as vrea sa-mi spuneti dupa nume, fara apelative ca dvs
-Ma tem ca asa ceva nu se poate. Datoria mea ca medic psiholog este sa raman detasata de pacient pentru a-l putea ajuta cu sfaturi cat mai obiective. As vrea sa-mi spuneti cu ce probleme va confruntati.
In timp ce cauta sa scoata ceva din buzunarul interior al sacoului rosti:
-Ma gandesc la sinucidere.
Nonsalanta cu care el a rostit aceste patru cuvinte i-au provocat ei un sentiment de uimire totala.
-Dupa infatisarea exterioara nu pareti ca fiind genul de om care ar recurge la asemenea fapte.
-Ai dreptate Alice. Pot sa-ti spun Alice, nu?
-Da, puteti. Vreau sa-mi povesti intai despre viata ta, ca de exemplu daca ai familie.
Acel ceva din buzunarul sacoului era un trabuc, neinceput, pastrat in tubul lui sigilat de la producator.
-Nu puteti sa fumati in incinta cabinetului.
Atunci el se opri si intorcandu-si privirea catre ea cu zambetul pe fata o intreba:
-Va e frica sa nu muriti de cancer?
-Tin la sanatatea mea si a persoanelor cu care lucrez.
-Inteleg. Atunci va voi face pe plac. Si fara ezitare introduse inapoi trabucul.
-Revenind la intrebarea mea … imi puteti raspunde ?
-Parintii mei sunt din Liverpool, de fapt, acela a fost si orasul unde am copilarit. Amandoi traiesc bine mersi, mama in varsta de 60 de ani si tatal in varsta de 63. Din pacate sau din fericire am fost singurul copil la parinti.
-Sunteti singur? Ma refer aici daca sunteti implicat intr-o relatie.
-Prietena mea, Clarice, e o scumpa. Suntem impreuna de 2 ani si ma iubeste enorm.
-Vreti sa spuneti ca nu-i impartasiti sentimentele?
El rasufla adanc, isi rezema capul in podul palmei stangi si-si indrepta privirea spre ferestrele din cladirea vecina.
-Ati putea zice asta … am iubit-o in trecut, dar acum parca magia a disparut … sau poate m-am schimbat eu. E dificil de zis. Nici nu-mi dau seama cand mi s-a intiparit filosofia asta in ganduri.
-Si care ar fi aceasta filosofie mai exact?
-Ca viata mea decurge prea liniar. Sunt prins in acest cerc vicios de actiuni zilnice in care am ajuns sa ignor detaliile, totul executandu-se automat, fara viata, fara sentimente placute, fara ganduri fericite, de parca Dumnezeu s-a plictisit deja sa ajute oamenii sau sa le faca viata mai interesanta si a setat totul pe pilor automat.
-Dvs credeti in Dumnezeu?
In momentul acela ridica capul si in timp ce vorbea analiza cu atentie biroul in care a cutezat sa intre.
-Nici eu nu stiu daca sa cred sau nu. Inca imi pun intrebari de genul: actiunea care o desfasor eu astazi, aici, in cabinetul tau … are vreo baza? … e efectul direct al saptamanilor, lunilor sau chiar anilor traiti? … sau aceasta intalnire putea fi evitata daca va ocoleam pur si simplu cabinetul? Sunt intrebari elementare. Poate chiar asta este problema, ca nu pot sa le rezolv.
-Spuneti ca gandurile acestea va chinuie de mai mult timp. Care au fost factorii care v-au oprit pana acum?
-Legaturile cu societatea. Daca decid sa-mi pun capat zilelor, va pasa cuiva? Ma gandesc la prietena mea … cum ar reactiona daca atunci cand ar veni acasa m-ar gasi cu o gaura in cap, o pata uriasa de sange pe podea sau pe pat, stropi mai mici pe pereti si pe mobila? Personal nu mi-ar venit greu sa apas pe un “comutator” … am apasat multe la viata mea, insa ramane acea legatura cu cei care se presupune ca ma iubesc sau carora le pasa de mine. La naiba, nici nu stiu ce inseamna iubirea, nimeni nu stie, doar au impresia ca stiu, totul fiind pana la urma o reactie chimica. O vezi, creierul iti semnaleaza ca conditiile pentru reproducere sunt acceptabile, elibereaza hormoni, acelasi procedeu chimic se intampla si in cazul ei dupa care, de la o vreme cele doua organisme incep sa se obisnuiasca unul cu altul, probabil exista si la om eliberarea acelor feromoni de la un partener catre altul si vice-versa, procesele chimice incep sa functioneze chiar si atunci cand esti in preajma ei, la naiba e chimie dar produce un efect al dracului de placut …
Deodata se aude o melodie. E telefonul lui. Raspunde, vorbeste 2 minute dupa care inchide si se ridica.
-Nu s-a terminat nici jumatate din tumpul dvs. si mai avem multe de discutat.
-In timp ce vorbeam la telefon am realizat o chestie.
-Care ar fi aceea?
-Ca orice am discuta aici, intre acesti patru pereti, ar fi de prisos … inca de la inceput omul a fost proiectat sa fie imperfect in modul perfect, sa greseasca sau sa urmeze un algoritm specific esecului. De aceea afirm ca timpul pe care l-am petrecut aici a fost de prisos sau pur si simplu a fost programat sa duca la aceasta logica si-mi cer scuze pentru irosirea din punctul tau de vedere a timpului.
In secunda urmatoare se intoarse si indreptandu-se spre usa rosti fara a se uita in urma:
-La revedere. Mi-ati fost de ajutor.
Dupa trei minute, Alice inca pare hipnotizata. Revenidu-si, realizeaza ca inca nu a inchis caietul ei in care sunt prezente toate framantarile pacientilor si uitandu-se la stiloul asezat la locul lui in suport decide sa inchida paginile marilor ei idei fara macar a incerca sa schiteze comportamentul lui John caci pana la urma el avea dreptate … suntem imperfecti in modul perfect.